Majoritatea oamenilor, daca ar fi pusi sa spuna rapid un nume, la auzul sintagmei Hoteluri Bucuresti, ar spune cu siguranta nume de hoteluri mari, de 4 si 5 stele, pe care le vad, impozante, in drumurile lor prin oras.
Insa eu, pentru ca de-a lungul timpului, prin prisma jobului, am stat in multe hoteluri din acest oras, altceva imi vine in minte cand ma gandesc la hoteluri in Bucuresti; mie imi vin in minte hotelurile boutique, acele hoteluri cochete si ascunse de ochii curiosi ai trecatorilor, acele hoteluri care te fac sa te simti unic, stiind ca incaperea in care stai tu pentru o zi, doua, trei, nu seamana cu nicio alta incapere din tot hotelul, acel hotel care te face sa te simti ca acasa, dar intr-o casa luxoasa, in care ai parte de aceleasi servicii de rasfat ca la orice alt hotel de lux. Recunosc insa, ca prima data cand am auzit de termenul boutique hotel, nu am stiut ce inseamna. Mi se parea ca e o contradictie in termeni, nestiind nici ca “boutique” este un cuvant frantuzesc, care inseamna magazin mic si luxos si nu are nicio legatura cu sensul pe care majoritatea romanilor, inclusiv eu, il dam cuvantului “butic”. Hotelurile boutique nu au o istorie foarte mare, ele fiind inventate la inceputul anilor ‘80 - primele doua fiind deschise in 1981 in Londra (The Blakes Hotel, a carui stilista a fost Anouska Hempel) si in San Francisco (Bedford). Trei ani mai tarziu, si-a mai deschis portile inca unul, The Morgans Hotel, in New York.
Hotelurile boutique sunt hoteluri de mici dimensiuni, cu un numar mic de camere, facute, de obicei, in cladiri istorice. Fiecare camera are un design unic, serviciile sunt personalizate, iar atentia la detalii este extrem de importanta. Pentru un boutique hotel adevarat, de tip small luxury, se pot cheltui chiar mai multi bani decat pentru un hotel de 5 stele, insa vorbim aici de hoteluri boutique cu traditie, in care s-au investit sume exorbitante in design si facilitati. In Bucuresti exista mai multe astfel de hoteluri, insa nu toate au inteles cum trebuie conceptul. Multi cred ca un boutique hotel se diferentiaza doar prin numarul de camere si asta este tot ceea ce ofera. Insa am stat si in cateva hoteluri in care am simtit ca proprietarii au dorit sa creeze un loc prin care sa ofere experiente unice vizitatorilor, iar detaliile care m-au impresionat au fost inclusiv faptul ca la micul dejun, sotia proprietarului te servea cu o prajitura facuta de ea, iar in fiecare zi gaseai flori proaspete in camera.
Daca nu ati fost niciodata in astfel de hoteluri, ar trebui sa luati in considerare si aceasta optiune, pentru ca veti avea parte de o experienta unica, un feeling pe care niciun hotel de 5 stele nu vi-l poate oferi.
Trăind într-o societate de risc...
Ştiu că nu ştiu nimic! Această idee socratică este abordată de sociologul german Ulrich Beck în studiul său „Living in the world risk society”, în care explică ironia faptului că oricât de avansaţi am fi din punct de vedere tehnologic, mintea noastră nu va putea nicicând anticipa anumite fenomene. Nu vom ştii niciodată sigur ce ne aşteaptă. Ca susţinere a acestui punct de vedere, Beck vine cu exemplul „agentului de răcire”. La acel moment, a fost un important rezulatat ştiinţific ce a revoluţionat nişa cosmetică. Însă după aproximativ 45 de ani, doi chimişti au demonstrat că acest agent, produce găuri în stratul de ozon, favorizând în acest mod pătrunderea razelor ultra-violete ce au dus mai apoi la schimbarea climatului întregii planete.
Beck aminteşte de situaţiile de terorism, menţionând de asemnea şi de atentatul din 11 septembrie care a distrus simbolurile americane. Ca urmare a acestor atentate, statul, cu intenţia de a-şi proteja cetăţenii recurge la măsuri de securitate ce de multe ori îngrădeşte libertăţile cetăţeneşti. Controlul strict de la liniile de frontieră, ascultatul telefoanelor, sunt acte ce deranjează vizibil omul de rând, iar dorinţa de a prevede sau a anticipa atentate duce într-o uşoara paranoia generală ce stârneşte nu de puţine ori revolte rasisme şi sentimente de xenofobie.
Riscul este omniprezent. După Ulrich Beck, forma prin care oamenii reacţionează la acesta poate fi prin negare, apatie sau transformare. Sociologul mai precizează că trebuie făcută distincţia clară între risc şi catastrofă. „Riscul nu înseamnă catastrofă. Risc înseamnă anticiparea catastrofei”, spune acesta. De asemenea, riscul nu este real, el devenid real îm timp. Beck exemplifică acest lucru cu un atac terorist; riscurile sunt întotdeauna evenimente care ameninţă.
Beck aminteşte de situaţiile de terorism, menţionând de asemnea şi de atentatul din 11 septembrie care a distrus simbolurile americane. Ca urmare a acestor atentate, statul, cu intenţia de a-şi proteja cetăţenii recurge la măsuri de securitate ce de multe ori îngrădeşte libertăţile cetăţeneşti. Controlul strict de la liniile de frontieră, ascultatul telefoanelor, sunt acte ce deranjează vizibil omul de rând, iar dorinţa de a prevede sau a anticipa atentate duce într-o uşoara paranoia generală ce stârneşte nu de puţine ori revolte rasisme şi sentimente de xenofobie.
Riscul este omniprezent. După Ulrich Beck, forma prin care oamenii reacţionează la acesta poate fi prin negare, apatie sau transformare. Sociologul mai precizează că trebuie făcută distincţia clară între risc şi catastrofă. „Riscul nu înseamnă catastrofă. Risc înseamnă anticiparea catastrofei”, spune acesta. De asemenea, riscul nu este real, el devenid real îm timp. Beck exemplifică acest lucru cu un atac terorist; riscurile sunt întotdeauna evenimente care ameninţă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)